Relațiile sănătoase au rădăcini în copilărie. Vezi stilurile de atașament!

Nevoia primară a ființei umane, se transpune în copilăria timpurie în tendințele sugarului de a căuta comfortul, liniștea și satisfacerea nevoilor primare de la persoanele semnificative. Simplul contact tegumentar în primele zile are un rol deosebit în calmarea și oferirea unei senzații de siguranță noului-născut. Noul-născut este în totalitate dependent de adultul care îl îngrijește și care răspunde la nevoile sale. Astfel în situațiile în care adultul este receptiv la solicitările copilului, îi oferă acestuia un mediu protective și siguranța emoțională care-i facilitează dezvoltarea psihică armonioasă. Acești copii explorează mediul și se adaptează cu ușurință momentelor de separare, deoarece în experiențele anterioare adultul s-a dovedit a fi predictibil și o sursă de încredere stabilă.

Atașamentul reprezintă în concepția lui Bowlby, cel care a fost inițiatorul teoriilor atașamentului, o legătură afectivă din copilăria timpurie, prin care adultul satisfice nevoile primare ale copilului, oferindu-i un mediu confortant și de siguranță. Aceste relații timpurii sunt cele care ajută copiii să-și dezvolte conceptele de sine, stima de sine și reglarea adaptativă a emoțiilor. Ei învață prin intermediul acestor interacțiuni, că sunt valoroși , își dezvoltă o stimă de sine pozitivă și de asemenea învață că se pot baza pe cei din jurul lor în cazul în care solicită ajutorul. În schimb în cazul în care nevoile copiilor sunt satisfăcute într-o manieră aleatoare, aceștia învață să fie temători, să nu se bazeze pe persoanele semnificative și să crească într-un mediu de insecuritate. Între cele două situații există o diferență majoră, unii copiii crescând într-un mediu protective și sigur iar alții experiențiind nesiguranța și neîncrederea în chiar persoanele semnificative. Aceste experiențe se transpun în relațiile interpersonale din perioada vârstei de adult simțindu-le și pe acestea la fel de protective sau din contra nesigure și instabile.

Care sunt stilurile de atașament descrise în literatura de specialitate?

Mary Ainsworth (1991) a studiat modelele internalizate de reprezentarea a atașamentului prin aplicarea ”Situației neobișnuite”, și a realizat următoarea clasificare a stilurilor de atașament:

  • Atașament securizant – când copilul se simte protejat și în siguranță, explorează mediul cu curiozitate, nu simte distress în lipsa părinților;
  • Atașament nesigur care poate fi:
  • anxios-evitant – acești copii sunt retrași, evită interacțiunile sociale, sunt distanți și nu explorează cu plăcere mediul, fiind temători pentru propria siguranțăși că vor fi abandonați;
  • anxios-dependent
  • ambivalenți – acești copii resimt anxietate și depresie, fiind afectați de mediul incert în care trăiesc și nu au încredere că persoanele semnificative îi pot oferi satisfacerea nevoilor.
  • Atașament dezorganizat – în care explorarea mediului este haotică, cu tulburări și schimbări bruște de tonalitate afectivă, sunt pasivi la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Sunt confuzi vis-à-vis de modalitățile prin care-și poate satisfice nevoile.

Cum transmitem, noi ca părinți semnale care pot sta la baza unui atașament instabil?

Pentru a înțelege mai bine, vom exemplifica situații care prin repetarea lor zi de zi, pot crea discomfort și nesiguranță pentru copil, relațiile de atașament fiind astfel afectate în sens negativ.

  • Părinții inconsecvenți – prin faptele lor care nu pot fi anticipate și sunt aleatorii sau contradictorii, sunt genul de părinți  percepuți de copii ca fiind imprevizibili, acest lucru producând sentimente de anxietate și discomfort. Răspunsul natural al copilului la un astfel de mediu este încercarea disperată de a simți prezența, afecțiunea și protecția persoanei semnificative și de asemenea de crize de mânie ca răspuns la nesatisfacerea nevoilor primare pe care se semnalizează cu disperare.
  • Părinții absenți – în aceste cazuri copiii învață de mici să fie independenți, să-și satisfacă ei înșiși nevoile fără să apeleze sau să se bazeze pe persoanele semnificative. Lipsa fizică sau psihică/emoțională a părinților face ca acești copii să-și înfrângă sentimentele de anxietate și să manifeste afecțiune nediscriminativă față de adulți sau să nu fie afectuoși
  • Părinții abuzivi, impredictibili sau violenți – inspiră un set ambivalent de emoții copiilor, aceștia simțind uneori frică și că ar fi în pericol, iar alteori că sunt alinați și sunt în siguranță. Această situație de ambivalență emoțională dezvoltă la maxim sentimentul de sine și nevoia de a-și satisfice nevoile prin orice mijloc, chiar recurgând la prefăcătorie, manipulare, etc.

Ființa umană are o capacitate de adaptare ridicată la mediul în care trăiește astfel încât să-și asigure supraviețuirea. Copilul își adaptează deci stilul de relaționare în funcție de modelul pe care îl primește de la părinți. Copiii abuzați și neglijați tind să dezvolte un stil de atașament nesigur ce se manifestă prin diverse comportamente care la un moment dat pot provoca frustrarea sau mânia adulților, însă e deosebit de importantă analizarea comportamentului pentru a identifica adevăratelor cauze ale acestuia.

Comportamentul copilului poate fi modelat prin asigurarea unor feed-back-uri care să întărească apariția acelor comportamente și pe viitor. Însă fiecare comportament are o funcție (ex. plânsul sugarului semnalează foamea, oboseala, discomfortul, etc) pe care o îndeplinește, iar prin înlocuirea comportamentelor dezadaptative  trebuie menținută satisfacerea acelei nevoi (nevoia de atenție, foame, oboseală).

Ce putem face dacă copilul prezintă deja stiluri de atașament dezadaptative?

Stil de atașament anxios – oferirea unor reasigurări, întăriri constant, asigurarea verbală a copilului zilnic de faptul că este iubit, îngrijit pentru a crește stima de sine copilului și sentimentul de siguranță.

Stilul de atașament evitant – abordare graduală prin care copilul are șansa să învețe că poate avea încredere în persoane, respectarea spațiului intim și a distanței față de cei din jur.

Stilul de atașament dezorganizat – abordare fermă, prin exprimarea clară a expectanțelor și a consecințelor nerespectării regulilor. Mărirea pedepselor nu corespunde cu efectul scontat, ci din contră întărește copilul să se comporte tot mai provocator. Adesea acest comportament este separator, neplăcut sau înfricoșător. Totuși oferirea unor sarcini care să le ofere sentimetul de control poate fi util în asemenea cazuri.

Modificările în stilurile de atașament nu se pot realiza prin acțiuni magice, ci necesită un plan concret, consecvență, răbdare și hotărâre.

Gabriela Cărtuță