Cum putem interveni în raport cu stilurile de atașament disfuncționale

”Dependența e rea. Inclusiv dependența în dragoste, pentru că lanțul rămâne lanț chiar dacă e de aur.”

Teodor Burnar

 

Stilul nostru de atașament primar, format în copilăria timpurie, înfluențează toate relațiile noastre viitoare. Multe dintre relațiile din copilărie își pun amprenta asupra modului în care ne alegem partenerii de viață, a modului în care ne implicăm în relații cu persoanele din jur, cât de sociabili sau de retrași suntem. De aceea recunoașterea stilului de atașament poate să ne ajute în înțelegerea punctelor forte și al vulnerabilităților pe care le prezintă relațiile în care ne-am implicat sau în care ne vom implica.

Acest model de atașament ne influențează modul în care reacționăm la nevoile altora, modul în care suntem dispuși să acordăm sau să primim afecțiune din partea celor din jur. Atunci când relațiile de atașamet sunt securizante, și relațiile interpersonale vor fi adaptative și stabile, imprimând încredere și autoeficacitate individului. În schimb atunci când stilul de atașament este unul evitant, sau unul anxios, relațiile interpersonale sunt dominate de sentimente negative, distress, preocupări excesive legate de intențiile partenerului și de natura relației, încercând să controleze prin comportamente obsesive sau prin retragere și izolare socială, nesiguranța și distresul resimțit.

Pentru a preveni implicațiile negative ulterioare, se recomandă prevenția, prin abordarea unui stil de parenting focalizat pe nevoile copilului și pe stabilirea unui climat familial armonios bazat pe încredere și siguranță. Din moment ce stilurile noastre de comportament sunt reflectări ale stilurilor de atașament din copilărie, putem preveni ca părinți dezvoltarea sau trasmiterea unor stiluri de atașament dezadaptative și stimularea dezvoltării unui stil de atașament securizant.

Astfel în cazul în care părinții observă prezența unui stil de atașament anxios sau dependent la copii, pot interveni prin diverse strategii și metode prin care să faciliteze modificarea acestor stiluri de atașament.

Strategii propuse pentru stilul de atașament evitant ar fi:

  • Echilibrarea apropierii afective prin creșterea gradual a apropierii prin care copilul învață să aibe încredere și să se bazeze pe persoanele apropiate
  • Acceptarea de către părinți a gradului de apropiere pe care acești copii îl pot oferi;
  • Respectarea spațiului intim;
  • Repectarea distanței față de cei din jur;

În cazul în care se dorește modificarea unui stil de atașament anxios, strategiile recomandate ar fi:

  • Oferirea unor reasigurări
  • Oferirea unor întăriri și stabilirea unor limite ce trebuie respectate în mod constant;
  • Oferirea unor asigurări verbale constant cu privire la faptul că este iubit și valoros;
  • Oferirea unor laude frecvente în cazul realizării unor comportamente adecvate.

La toate aceste strategii se propune identificarea unor strategii de management al emoțiilor negative și pozitive, pentru a dezvolta abilitățile copilului de a experimenta diferite tipuri de emoții și asigurându-l că acest lucru nu înseamnă că pierde totul, ci dinpotrivă  trebuie să caute elementele pozitive din fiecare experiență.

Nu trebuie totuși uitat faptul că aceste intervenții trebuie personalizate și pot deveni mult mai eficiente în colaborare cu un specialist. De asemenea nu există o baghetă magică pentru a schimba toate efectele negative ale unor experiențe, astfel că prin aceste strategii se propune ameliorarea efectelor negative ale unor stiluri de atașament dezadaptative, dezvoltarea unor abilități adaptative de relaționare și oferirea unor modele de interacțiune socială adaptativă.

Gabriela Cărtuță