Încă decând am avut primele cunoştinţe cu privire la politică şi la Uniunea Europeană, am ştiut că acest conglomerat de naţiuni este sortit eşecului.
Nu sunt niciun vizionar, niciun prooroc şi nici cineva care să merite ode şi laude, dar am ştiut că în momentul în care faci un ghiveci din mai multe state, mai multe culturi, mai multe seturi de gândire, mai multe feluri de a aborda o problemă, nu ai cum să reuşeşti.
Dacă este să luăm cazul belgienilor, care din pricina orgoliilor proprii sunt pregătiţi să condamne Belgia la uitare, ne putem da seama că nici măcar două culturi diferite, dar unite forţat, nu pot coexista fructuos.
Actualmente, Uniunea Europeană, o coaliţie statală care trebuia să susţină doar maxim 15 state, a ajuns să fie formată din 27 de state, dintre care, aproape o jumătate au o situaţie economică destul de precară şi o aveau şi la momentul accederii în Uniune, şi înainte de criză.
Acest lucru înseamnă că cei bogaţi au de suferit de pe urma celor săraci.
Nu mă înţelegeţi greşit, a face parte dintr-un asemenea conglomerat statal este un privilegiu pentru ţara noastră care, dacă nu ar avea jegurile în costume luxoase, ar absorbi mai bine fondurile europene transmise, iar economia noastră ar funcţiona, cel puţin normal.
Problema cu Uniunea este că a fost formată din nişte state care s-au gândit doar la beneficii, nu şi la problemele pe care le poate aduce un astfel de protocol.
Într-o uniune, ca într-o familie, există momente în care unii membri trebuie să se sacrifice pentru binele altor membri, dar întrebarea care se pune este: cine este dispus să se sacrifice?
Răspunsul la această întrebare l-a adus criza financiară prin care avem privilegiu de a trece în aceste răstimpuri. Odată cu venirea buclucurilor, s-a văzut clar caa lumina zilei că Uniunea Europeană este doar un concept şi nu o realitate, aşa cum au pretins unii. S-a văzut clar că atunci când vine furtuna, este fiecare ţară pentru ea.
La început au fost grecii cei care au dorit să iasă din UE şi din zona Euro, nemulţumiţi fiind de faptul că vor fi traşi la răspundere pentru acţiunile lor. Apoi a venit rândul Germaniei să ameninţe cu tipărirea de mărci germane şi cu ieşirea din UE, apoi englezii au pus spre votare în parlament ieşirea din UE.
Ultimul exemplu de “unitate europeană” vine din partea ţărilor nordice: Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda şi Islanda. Aceste cinci ţări se gândesc să formeze o uniune teritorială care să se delimiteze de UE şi să-i facă o oarecare concurenţă.
Sincer, consider că iniţiativa nordicilor este şi justificată, şi sortită victoriei, pentru că ei au multe elemente comune, în timp ce ţările UE au în comun doar existenţa în spaţiul european.
Dacă tot este cazul să fie uniuni statale, care să se bată economic cu marile puteri, Rusia, China şi, eventual…Statele Unite, ar trebui să fie uniuni formate din state care împart aceleaşi credinţe, aceleşi idei, care să aibă lucruri în comun.
Uniunea Balcanică ar fi o idee genială, pentru că ar reuni, sub acelaşi stindard, ţări cu putere economică apropiată şi cu conştiinţă colectivă apropiată.
România, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Bosnia, Croaţia, Macedonia, Albania şi Grecia, în ciuda tuturor diferenţelor politice dintre ele, s-ar înţelege de minune, pentru că nu ar exista UN FRATE MAI MARE care să le dea teme de casă.
Pe de altă parte, Marea Britanie nu ar avea nevoie de o astfel de Uniune, întrucât ea este deja o uniune de state. Poate doar încorporarea Irlandei la Regatul Unit, ar fi o necesitate graţie faptului că irlandezii n-ar vreaa să rămână pe dinafară.
Vă veţi întreba: “dar aceste uniuni locale n-ar genera tensiuni în Europa?”.
Dragii mei, mereu în Europa au fost tensiuni, fie că au fost tensiuni pe faţă, fie că a fost vorba despre tensiuni tacite, oamenii, că aşa le este structura lor mentală, sunt competitivi şi vor şi ce-i al vecinului, astfel că tensiuni vor fi mereu.
Personal, consider că tensiunile şi frustrările generate de Uniunea Europeană sunt mai mari şi mai periculoase decât orice tensiune ar putea fi generată de o serie de uniuni locale.
Da, veţi zice că Uniunea Balcanică este o utopie şi că Bosnia şi Croaţia sau Albania şi Grecia nu s-ar înţelege.
Consider că s-ar înţelege, în condiţiile în care de această înţelegere ar depinde existenţa lor, ca entitate.
Mai repede nu se înţeleg, acum, britanicii cu francezii şi germanii cu italienii, ţări mari şi civilizate, care s-ar muşca precum şacalii, dacă nu ar ţine la imaginile lor de propovăduitoare ale păcii.
În plus, unitatea de care se vorbeşte la nivel de Uniune este o utopie mai mare decât credinţa că Ardealul este tărâm unguresc, în condiţiile în care ţările vestice au impus restricţii de muncă pentru cetăţenii români şi bulgari.
Domnilor vestici, vă e ciudă că românu şi bulgaru, chiar dacă mai fură, muncesc dublu faţă de cetăţenii voştri, pentru a-şi câştiga pita? Vă e ciudă că dacă îi dai românului un tărnacop, el sapă Canalul Mânecii, în doi ani?
Se pare că da! De-asta ar trebui ca ţările mici să se unească între ele şi să-i lase pe marii bogătani să-şi rupă gâtul şi să se ia la smardoit din orice motiv ideatic.
Mica Antantă şi Mica înţelegere, au fost două protocoale la care România a luat parte şi care, înainte de al doilea război mondial s-au dovedit extrem de fructuoase în Europa Balcanică, asta demonstrând faptul că nu este nevoie să uneşti o lume pentru a obţine bunăstarea.
Istoria ne-a învăţat multe, ar trebui să o citim mai des!
